Nea Sandu are 60 de ani și de patru ani stă în stradă, din momentul în care nu și-a mai putut achita „dările” pentru garsoniera din cartierul Pajura în care stătea. Într-o săptămâna și-a strâns lucrurile, acum îngrămădite în câteva sacoșe, și a plecat. Cartierul însă nu l-a părăsit, nea Sandu fiind o figură cunoscută printre locatarii zonei și recognoscibilă de la distanță, în primul rând din cauza sacoșelor pe care le are cu sine permanent. Locuind în stradă și fiind expus la pericole, nea Sandu a ales să rămână în locul pe care-l cunoaște – în Pajura a locuit peste 10 ani, spațiu perceput ca fiind sigur, în care gradul de imprevizibilitate este scăzut și unde se poate baza pe o firavă rețea socială - cunoscuți, foști vecini - deja formată.
Am mai avut lucrurile de schimb, știți, și lucrurile de iarnă n-am avut unde să le pun, asta a fost problema. Că n-am găsit pe cineva, adică pe vărul ăla nu l-am găsit acasă și hainele mele, paltonul, geaca și cele mai groase le-am pus în sacul acela și în sacoșă, știți.
Jumătate dintre sacoșele pe care le are sunt cu haine de schimb pe timp de vară. Hainele de iarnă le păstrează separat, în alte sacoșe, și le lasă la o doamnă din cartier care îl ajută pe parcursul anului. Mai păstrează încă albumul de fotografii din tinerețe, cu părinții săi: „ [Sunt] cum ar fi amintirile mele și mai am niște iconițe vechi de care nu mă pot despărți, trei iconițe vechi ale părinților care au fost în casa noastră ani de zile, zeci de ani. Iconițele, albumul și niște cărți, romane”. Principalul pericol care îl pândește pe stradă, spune nea Sandu, este anume deposedarea de propriile sale lucruri. Uneori și șobolanii atentează la acestea, iar el, pentru a-i distrage de la geamantanul pe care l-ar putea roade pe la colțuri, le dă pâine uscată.
Nu este căsătorit și nici copii nu a avut, iar când era mai tânăr a lucrat la o întreprindere de textile, la departamentul de control al calității. Mai are câteva rude în viață, în comuna de baștină, undeva prin Oltenia. Nu apelează însă la ele, ci doar când iarna este insuportabil de friguroasă merge la un văr din București pe care îl roagă să-l găzduiască câteva săptămâni (dacă îl găsește acasă). În rest, în fiecare noapte de iarnă încearcă să găsească o scară de bloc unde ar putea sta ca să nu înghețe de tot. Hainele groase sunt indispensabile, la care se adaugă și un palton.
M-a mai lăsat cât au fost caloriferele alea, am stat la parter, știți, într-un bloc [din Pajura]. Mi-a dat un scăunel și am stat lângă calorifer, dar ca să nu deranjez dimineața, mi-a spus, „în momentul când lași scăunelul la ușa mea, lași scăunelul și pleci, că vine femeia de serviciu și te gonește, zice că ai făcut ceva deranj pe acolo, deși n-ai făcut nimica, decât ai stat pe scăunel, dar vine femeia de serviciu, mai vin diverși”. Poate să vină administratorul blocului și te gonește.
Unii dintre foștii vecini s-au transformat în oameni suport pentru nea Sandu. De sărbători primește pachete, uneori haine de schimb, iar unii locatari îi deschid scara blocului și îl lasă să doarmă acolo. Iarna, pe ger și zăpadă, când îi este și mai greu să poarte sacoșele după sine, o roagă pe doamna care îl mai lasă să doarmă în scară să îi țină, temporar, sacoșele.
Mă urc în autobuz și plec la Piața Romană, plec la Piața Matache, știți, și le lăsam la dânsa. Seara, când veneam, îmi deschidea și-mi dădea paltonul sau îmi dădea fularul. Eu le aveam pe ale mele, dar erau prea puține, nu țineau de cald.
Mâncarea este rară și sezonieră. Vara se descurcă, mai ales că nici poftă de mâncare nu prea are. Cumpără de la patiserie niște covrigi, merdenele, gogoși și masa-i gata. Iarna-i mai greu. Uneori locatarii din cartier îi mai fac un ceai cald: „De obicei preferam să mă duc la McDonald’s undeva, un meniu așa de opt sau 10 lei, cartofi prăjiți, ca să fie o masă caldă”.
Redactare: Ciprian Voicilă, Natalia Negru