Foste case naționalizate

Bunicul domnului C. a venit în București la începutul secolului trecut, din Butimanu. Provenea dintr-o familie numeroasă și ajunsese în oraș pentru școală și pentru a-și face un rost al său. A devenit inginer constructor și, până la un timp, viața se scurgea lent și cu grijile normale unei familii cu patru fete. Casa unde locuiește în prezent domnul C. a fost ridicată de bunicul său, la fel ca și restul caselor de pe mica stradă cu intrare din Calea Dorobanți. Unele clădiri au fost vândute încă de la 1925, iar cu banii obținuți bunicul, povestește domnul C., a cumpărat terenuri din apropiere – atunci periferia orașului, acum centrul său, și a construit alte case. Una dintre acestea era casa părintească, cea în care locuiește acum domnul C., iar altele două erau destinate celor patru fete, case din imediata apropiere, dotate cu două apartamente, trei camere fiecare, baie și bucătărie.
Fetele, inclusiv mama domnului C., nu au apucat să locuiască acolo, fiind mici la venirea comuniștilor la putere. Norocul a fost, spune domnul C., că familia a fost lăsată să trăiască în continuare în casa părintească. Tot parterul, mai puțin o cameră, rămăsese familiei. O singură fată dintre cele patru a plecat după ce s-a căsătorit, soțul său primind o locuință de la stat pe șoseaua Giurgiului. Act de naționalizare s-a făcut numai pentru casa părintească, celelalte două fuseseră pur și simplu luate „cu japca”, după cum povestește domnul C. Actual coproprietar, acesta s-a născut în 1956 și până la retrocedarea casei, după 1995, nu urcase niciodată la etaj, acolo unde locuiau chiriașii veniți prin ICRAL: „Eram în casa noastră și eram chiriași la stat, că plăteam chirie. Cam asta a fost cu naționalizarea, să te-nghesuie, să te țină sub control.”
Chiar și în prezent, una dintre cele patru fete – acum ajunsă la 87 de ani - și care a locuit toata viața sa la parterul casei părintești, trăiește cu teama că va fi dată afară. Domnul C., cel care a făcut toate demersurile după anii ’90, pentru recuperarea proprietăților pierdute de bunicul său, povestește că familia sa a fost una dintre cele privilegiate prin simplul fapt că au putut să rămână pe loc și nu au fost „scuipați, aruncați, dați cine știe pe unde”. O amintire pregnantă pentru domnul C., care l-a prins pe bunicul său până la vârsta de opt ani, este cea a bătrânului care lua un scaun și mergea pe-nserat într-un colț al grădinii, plină de trandafiri și regina nopții, unde stătea singur, el și gândurile sale, pînă se-nnopta. „De multe ori m-am întrebat la ce se gîndea. Ziceam, (...) că mă puneam în pielea lui, am avut familie mare, a venit statul, mi-a luat patru case, mi-a luat aia, mi-a făcut aia, mi-a băgat chiriași acolo – cum o fi trecut peste toate astea? El a fost tare, că au fost mulți care n-au trecut peste.”
Cosmin Manolache, Natalia Negru

At the arrival of Ceausescu's communism in Bucharest, people lost their homes and were pushed out into less desirable living conditions, usually forced into other houses that had been divided up to accommodate multiple families at once. After the revolution, a law passed allowing rightful home owners to get back their property by battling for it in court. Today, due to these past circumstances, some people who were occupying these spaces are now being evacuated and left out on the street without any possibilities for having better living accommodations. In terms of this, there is absolutely no help from the state.

In this photo, Roma families at Gazelei Str, no 72 have built a temporary shelter and hanged a cardboard sign above it, displaying the word "Evacuati", translating to 'Evacuated'. These families are urging anyone to help by spreading the word about their unfortunate circumstance in hope that someone influential can quickly offer aide.

Stephanie Carranza (carranzastephanie@icloud.com)