Cămine studențești

V. are 25 de ani, din care cinci i-a petrecut în căminele din București. Facultatea și masterul au însemnat camere de cămin de diverse mărimi, unele cu mai mulți colegi, altele cu mai puțini. Chiar dacă sunt multe momente frumoase, traiul într-o cameră de cămin aduce nu de puține ori și nemulțumiri. În primul an a stat în Panduri și în Leu, în al doilea an într-un cămin privat, urmat din nou de Panduri. Ultimul an de facultate s-a asociat cu un pat iarăși în complexul studențesc Leu. Pe timpul verii, când rămânea în București pentru a lucra, tot căminul era soluția: de astă dată Stoian Militaru sau chiar în Măgurele. Lucrarea de licență și admiterea la master nu s-au tradus și printr-o schimbare în privința cazării. A continuat traseul în Grozăvești, apoi Regie. Acum este ultimul an la master și locuiește în Tei.

Fiecare cămin vine cu regulile, condițiile sale de trai și, cel mai important, colegi noi. Acum, după cei cinci ani filtrați prin experiența proprie a locuirii într-un complex studențesc, pentru V. nu doar condițiile de trai contează, dar și faptul că era pe aceeași „lungime de undă” cu băieții cu care împărțea camera. În Panduri stăteau cinci persoane într-o cameră; în Leu, Regie și Grozăvești câte doi, iar în Tei patru. Leu de altfel a fost pentru V. „cel mai urât loc de pe pământ”. În Panduri, în primii ani de facultate, a stat cu colegi de grupă și s-a înțeles perfect cu aceștia. Erau de o vârstă, aveau interese și multe lucruri în comun. Fiind colegi de facultate, experimentau împreună noutatea pe care universitatea și Bucureștiul le-au adus. Când a început masterul și s-a mutat dincolo, în Grozăvești, a dat peste oameni „cu care nu aveam mare lucruri în comun, și atunci a fost neinteresant.”

Pasionat de istorie contemporană și de jocuri pe calculator, pentru V. nopțile nu sunt rezervate doar somnului. Doi dintre colegii de cameră sunt pasionați, la fel ca și el, de jocuri pe calculator sau cele de societate (board games-urile) iar uneori, în prima parte a nopții, când lucrurile se mai liniștesc, joacă sau povestesc de una-alta, discută, fac glume. Glumele și tachinările de altfel sunt o formă normală și constantă de relaționare în camera celor patru, din Tei.

În ciuda dimensiunii spațiului de locuit sau a atmosferei plăcute pe care fiecare încearcă să o mențină constantă, camera de cămin nu a fost niciodată „acasă”. Aici totul este provizoriu, „știi că la un moment dat trebuie să pleci și din locul ăsta, nu poți să te atașezi de cameră, de locație.” Tentativele de a trata camera de cămin precum propria casă au existat, mai ales că, explică V., împarți spațiul cu cineva și trebuie să ai grijă atât de cameră în sine, de oamenii alături de care stai și, cel mai important, de tine însuți: „Dacă te porți tu urât la un moment dat se poartă și el urât cu tine, și nu vrei să se ajungă acolo.”

În Regie a experimentat pentru prima oară cum e să locuiești singur: șase luni cu mai multă libertate, fără presiunea deranjului pe care propriul stil de viață îl poate aduce pentru colegul de cameră. V. speră că odată cu finalizarea masterului să termine și cu locuitul la cămin. Chiria este următorul pas, firesc de altfel: nu visează să rămână într-un singur loc, legat de o casă și o anumită slujbă. „Acasă” nu se referă la anumiți pereți, ci la starea pe care spațiul o conferă celui care îl locuiește. Căminul a fost o experiență frumoasă. Acasă este însă locul unde se va simți liber, fără să fie nevoit să răspundă în fața nimănui.

(Redactare și editare: Maria Mateoniu, Banu Sergiu, Negru Natalia)

S. (26 ani) s-a mutat din casa părintească la 20 de ani, la sfârșitul primului an de facultate. De un an se întâlnea cu M. din Horezu și deciseseră să facă acest pas, de a locui împreună. Apartamentul în care stau cei doi acum a fost cumpărat de părinții ei, când S. avea 18 ani. Fiind cumpărat de părinți, alegerea apartamentului nu a reprezentat un punct de interes pentru fiică: „M-au consultat, dar din ce-mi amintesc nu prea făcea parte din preocupările mele. Voiam o geacă de motor atunci.”

În toți acești ani de când locuiesc împreună, ambii tineri au beneficiat în mod continuu de sprijin financiar din partea părinților. Aceștia îi ajută cu plata facturilor casei, uneori și cu bani de cheltuială, iar părinții lui S. susțin și rata pentru apartament. Când nu au timp să gătească, tot părinții sunt cei care le vin în ajutor cu mâncare. Chiar dacă sprijinul nu este oferit de părinți cu titlu de împrumut, pe S. a făcut-o să se simtă „neajutorată”. Deși mutarea i-a oferit o anumită libertate, S. nu consideră că și-a obținut independența în totalitate și încearcă, împreună cu M., să contribuie la plățile și cheltuielile casei din câștigurile proprii.

Pentru S. mutarea a însemnat un pas spre responsabilizare, venită din conștientizarea costurilor de trai, precum și din asumarea unor sarcini care până atunci nu îi aparțineau: „Să renunți la o plecare în Vama Veche, că na, chiar trebuie să-ți plătești întreținerea poate deveni frustrant la un moment dat, da’ asta e, înveți să te acomodezi cu ideea asta. În momentul în care locuiești singur apare adevărata importanță a unor lucruri care până la o anumită vârstă ți s-au părut de la sine înțelese. Nu știu... faptul de a avea apă caldă, căldură... nu ți-ai pus niciodată problema cât de mult costă chestiile astea. Iar în momentul în care te muți singur și-ți dai seama că pentru lucrurile astea chiar trebuie să depui un efort... și la un moment dat poți să depui efort și să nu le primești...”.

Traseul locativ al lui M. (26 ani) este diferit de cel al soției sale (cei doi s-au căsătorit între timp), dar consecvent parcursului tinerilor care vin la studii în Capitală. La 19 ani s-a mutat în București pentru facultate. Inițial a locuit cu un prieten care și-a cumpărat un apartament în București. Mutatul nu a reprezentat o schimbare „radicală” pentru el, iar acest pas nu i-a oferit independență deplină, întrucât a beneficiat constant de sprijinul financiar al părinților săi: „Simt îndatorare față de ei. (...) Eu nu consider că acuma că sunt sută la sută independent. E fals să crezi că ești independent dacă doar pleci de acasă.”

Autor: Ana-Lavinia Popa, asistent voluntar cercetare

Originar din Buzău, A. (35 ani) s-a mutat de acasă prima dată la 18 ani, venind în București pentru a studia la Facultatea de Litere. Acum este proaspăt căsătorit și locuiește în chirie, într-un apartament cu două camere din zona Dorobanți. Până să se căsătorească, începând cu vârsta de 22 de ani (când s-a mutat pentru prima dată singur), a locuit inițial la o mătușă, apoi cu chirie în diverse locuri. Lucrează de mult timp în televiziune, job-ul asigurându-i un venit decent pentru a-și gestiona cheltuielile.

S-a angajat full-time de la 20 ani, dar până să se mute singur nu a câștigat suficienți bani pentru a-și permite o chirie. Avea două joburi în același timp încă de când locuia la mătușa lui. Când s-a mutat de la ea, și-a mai luat un job part-time, ca să fie sigur că își poate acoperi toate cheltuielile aferente traiului pe cont propriu. A început să lucreze ca producător la diverse canale de televiziune (Tele 7 ABC, Flux TV, Realitatea TV). Timp de un an a avut trei job-uri în același timp, pe urmă a păstrat două dintre ele, dar întotdeauna și le-a organizat astfel încât să nu se suprapună.

Pentru A., mutarea pe cont propriu a făcut parte dintr-un proces amplu, care a inclus independența financiară și dorința de a decide singur orice aspect legat de viața sa. Plecarea de acasă nu a coincis cu o totală detașare față de părinți, A. continuând să fie sprijinit de familie. Acceptarea sprijinului financiar necondiționat era însă percepută ca o formă de trișare: „N-am vrut să mă formez ca o legumă în viață. Am dorit să mă confrunt cu viața, să văd ce-mi aduce, să văd ce decizii pot să iau, să văd care sunt urmările deciziilor respective, iar mutarea pe cont propriu ajută la partea asta. (...) Au fost momente în care am luat și de la ei [n.r. familie] diferite sume, nu mari și nu foarte des, pe care le returnam. (...) Suna ca și când trișez dacă... iau bani pe care nu-i dau înapoi, pe care nu mi-i cerea nimeni înapoi, dar voiam eu să-i returnez, tocmai în ideea în care voiam să fac chestia asta pe bune”. Sprijinul financiar al părinților a reprezentat mai mult o „măsură de back-up” pentru el. Însă nu aceeași este situația în cazul susținerii morale: „Părinți există nu doar ca să te susțină financiar, [ci] în primul rând pentru partea morală și sufletească. (...) Mi-a folosit experiența lor, mai mult decât mi-au folosit banii lor.”

A. este conștient că relația cu familia lui s-a schimbat de când locuiește pe cont propriu, căci locuirea independentă aduce cu sine o schimbare de statut: „copilul protejat” devine adult. Prin faptul de a fi capabil să își organizeze viața de unul singur, el devine un om responsabil în ochii părinților.

Autor: Ana-Lavinia Popa, asistent voluntar cercetare

I. (27 ani) este din Onești și din 2007 locuiește în București, din momentul în care a venit la facultate pentru a studia la Universitatea Politehnica. Inițial a locuit la cămin, ca majoritatea studenților, iar singurele plăți pe care le suporta erau cele de întreținere care ajungeau la 100 de lei, iar iarna se dublau. În cămin nu stătea în condiții bune: „Stăteam cu încă patru persoane în cameră (...) care nu erau tocmai înțelegătoare și disciplinate. (...) Mi-au spart și dulapul, mi-au spart și calculatorul, mi-au furat (...) și m-am decis că nu mai pot”

Relația cu părinții a fost foarte clară pentru I. chiar de la început: nu și-a dorit niciun fel de sprijin financiar din partea lor, pentru că acesta i-ar fi tras în jos maturizarea și ar fi condiționat-o: „Sunt părinți care le iau apartament copiilor și după aia stau pe capul lor să vadă ce fac, cum fac...” Tinerii care primesc un astfel de sprijin, crede I., nu vor putea să ia decizii de unii singuri, pentru că părinții le vor reaminti constant de ajutorul primit și întotdeauna vor avea niște pretenții în schimbul suportului material oferit.

Plecarea sa din cămin a coincis cu angajarea la o multinațională, ca asistent manager de proiect. Compania i-a asigurat cazare gratuită la hotel București, care a devenit între timp Radisson SAS, unde a locuit timp de patru luni. Câștiga aproximativ 2000 de euro pe lună, iar ulterior compania a preluat și plata chiriei locuințelor în care s-a perindat.

Când s-a mutat în zona 13 Septembrie, a avut parte de o întâmplare mai puțin plăcută: „Am aflat că plăteam mult din chirie. De fapt, chiria era de 300 de euro și m-au păcălit celălalte colege de apartament că era de 600, așa că eu plăteam 200 de euro și celălalte două persoane plăteau încă 50 de euro fiecare”. După incident s-a mutat singură într-un apartament de două camere din Vitan, unde plătea 250 de euro lunar.

Din vara anului 2009 locuiește împreună cu prietenul ei, în apartamentul proprietate personală a acestuia. El lucrează în domeniul publicității online, încă de când era în liceu, activitate care îi asigură câștiguri financiare considerabile: „Pentru România, 120 de milioane de lei vechi pe lună cred că-i un venit foarte bun”, susține I. Apartamentul a fost cumpărat în 2005, timp de doi ani a fost închiriat și abia din 2007 a început să fie locuit de proprietarul din acte. Nu se pune problema contribuțiilor financiare separate, în funcție de cheltuielile aferente locuirii, pentru că într-un cuplu nu este vorba de o relație ca între doi colegi de apartament, explică I.

În 2011 I. a renunțat la locul de muncă și la facultate, considerând că cea din urmă nu i se mai potrivește. O perioadă nu a mai lucrat în altă parte, dar s-a întreținut din banii strânși în cei câțiva ani în care a lucrat ca asistent manager de proiect. Ulterior s-a angajat în aeroport, la sosiri internaționale, ca lucrător comercial într-un fast-food, apoi a redevenit student. De această dată însă la Facultatea de Sociologie a Universității București.

Chiar dacă a trecut prin diverse situații neplăcute în parcursul său locativ, I. crede că acestea fac parte din „școala vieții”. Mai mult, experiențele prin care a trecut nu sunt percepute ca dezavantaje ale locuirii separate de părinți, ci mai degrabă momente prin care poți să-ți creezi viața pe care o dorești.

Autor: Ana-Lavinia Popa, voluntar cercetare